Floarea - soarelui simbol floral a lui Van Gogh
Există flori precum nuferii, floarea-soarelui,
lotusul sau iedera care nu se pot oferi cadou. Poate acesta este motivul
datorită căruia asemenea flori au devenit simboluri artistice sau culturale
inconfundabile, ba chiar semne distinctive ale marilor creatori. Când vorbim de
Eminescu, îl asociem cu florile de tei sau cu floarea-albastră. Buddha cel iluminat este înfăţişat pe floarea
de lotus. Vincent van Gogh a devenit celebru prin floarea-soarelui iar Claude
Monet, prin peisajele cu nuferi. Până şi norocul în viaţă este simbolizat de o
floare banală, dar destul de greu de găsit: trifoiul cu... patru foi. Toate
aceste flori ne sunt oferite indirect, ca reprezentări vizuale.
Poate că niciun pictor nu a avut o viaţă atât de
zbuciumată ca cea a lui Vincent Van Gogh, pictorul olandez care iubea galbenul
ca pe lumina însăşi. Deşi a pictat peisaje obişnuite, fără nimic spectaculos,
cu lanurile de grâu şi chiparoşii din sudul Franţei, mai exact din regiunea
Arles, acestea sunt extrem de vii, de pâlpâitoare prin energia transferată de
pasiunea clocotitoare a artistului în opera sa. Copacii par a se smulge din
rădăcini, aşa cum iarba sau grâul au o flacără care le animă unduirea chiar şi
în absenţa vântului.
Un asemenea iubitor de galben şi de lumină nu
putea să prefere decât... floarea-soarelui, puternică şi fidelă astrului diurn întocmai ca şi
olandezul care a pictat-o. Prea puţini o vedem şi o admirăm în natură. De
obicei, ne aflăm în tren ori în maşină şi pe retina noastră se imprimă doar o
mare(e) galbenă, fugară, cu pigmenţi
vagi de negru. În timp ce alegem flori de la piaţă, cu ambalaje lucioase şi
stridente, floarea-soarelui urmăreşte
firesc fidel discul solar, de la răsărit până la apus. Transplantată de pe
câmp, ea are aceeaşi viaţă lăuntrică precum celelalte elemente din natură. Priviţi-le: florile din
tablou par a fi foc solidificat. O sevă mistică le dă supleţe chiar şi atunci
când sunt îndoite, un semn discret de început de ofilire. Sau, mai degrabă, par
stele moi la pipăit, cu mijlocul negru, plin de seminţe negre ca universul
însuşi. Petalele au şerpuirile unor
flăcări îngheţate în fomele unor ovaluri
alungite şi uşor contorsionate. Tabloul are de la început ceva atipic: în mod obişnuit,
floarea-soarelui nu se pune în vază. Ambianţa casnică nu o include ca plantă de
apartament. De asemenea, nu poate fi cumpărată pentru a impresiona o fiinţă
feminină, deci nu ne este la îndemână. Prin respingerea facilismului şi
adaptarea la un context interior, floarea –soarelui străluceşte mai viu decât
ar putea-o face în realitate. Probabil că Van Gogh ar fi trimis iubitei de care
nu a avut parte niciodată un mănunchi uriaş de flori galbene. Atât de înalte,
că i-ar fi putut adăposti pe amândoi la umbra lor. O umbră la fel de aglutinantă, cu
reflexe de aur ca soarele însuşi.
Lectură plăcută
Comentarii