Hanul Ancuţei
Mihail Sadovenu
Volumul „Hanu Ancuţei” a
apărut la 1928, fiind considerat de N. Manolescu „capodopera de la răscruce”
(„Sadoveanu sau Utopia cărţii”).Textul marchează începutul etapei maturităţii
creative a autorului, depăşirea fazei incipiente (1904-1928), caracterizată
prin paseism şi realism sentimental, prin naturalism descriptiv şi romantism
desuet. Această scurtă culegere de
povestiri a lui Sadoveanu stă sub semnul construirii unui univers mitic şi fabulos, fiind structurată după principiul „Decameronului”, de Boccaccio, al „Heptameronului” Margaretei de Navarra
sau al „Povestirilor din Canterbury”,
de Geoffrey Chaucer.
Din perspectivă
structurală asistăm la simplificarea epicului, accentul fiind deviat de pe
fabulă (diegeză) pe discursul narativ, pe ceremonial şi atmosferă, pe plăcerea
de a povesti şi strălucire verbală, dublate de atitudinea reflexivă,
contemplativă a povestitorului de factură apollinică.
Povestirea se situează
într-un plan al trecutului, al nedeterminării temporale, principala sa
caracteristică fiind evocarea. „Toate povestirile adevărate sunt minciuni” se
declara în „Divanul persian”.Roland Barthes definea povestirea ca un schimb
între narator şi naratar, schimb întemeiat pe dorinţa unuia de a povesti şi a altuia
de a recepta experienţa umană, povestirea fiind prin excelenţă de natură mitică.
„Hanul Ancuţei” începe cu
un memorabil exerciţiu textual de proiecţie
în mit a unei lumi reale, deschisă însă către orizonturi atemporale.
Acţiunea de la han se petrece „într-o toamnă aurie”, epitet ce trimite direct
către o „vârstă de aur”, izvodită dintr-o îndepărtată memorie ancestrală. Este
acel segment temporal nedeterminat, situat in
illo tempore, „într-o îndepărtată vreme”, timpul fabulos al faptelor
neobişnuite din poveşti, marcat de evenimente meteorologice care-l situează şi
mai puternic într-un orizont mitic.Timpul
real al întâmplărilor şi al poveştilor este nedeterminat. Mai important
este timpul mitic, accentuat de
semne ciudate, de faptul că „au căzut de Sântilie ploi năpraznice” şi de
apariţia unui „balaur negru în nouri deasupra puhoaielor Moldovei”.
În plan narativ, timpul mitic pare să aibă o
corespondenţă şi în timpul real, căci
„împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne”, împlinind
semnele zodiilor, care aveau şi o împlinire în belşugul terestru. Timpul mitic
şi timpul terestru, real se contopesc şi astfel se creează un spaţiu narativ de mare fascinaţie, încât
se declanşează la Hanul Ancuţei
„vremea petrecerilor şi a poveştilor”, vremea cunoaşterii dyonisiace.
Din acest metatext
cu caracter de generalitate se deschid planurile narative ale povestirii în ramă.Acum, în hanul-cetate, motiv fundamental al
operi sadoveniene, devenit un suprapersonaj
prin valorile simbolice dobândite, discursul narativ este preluat pe rând de personaje care îşi asumă scenarii
succesive. Hanul este mitic şi real, cronotop, un punct de refugiu, de izolare,
„nu era han - era cetate”, cu nişte „ziduri groase de ici până colo” care
limitează lumea realului de lumea imaginarului. Atmosfera de la han era de
totală voioşie, de „bună-voie” între oameni, cu „zile line de toamnă”, cu cântec de lăutari. Acest
cadru este creat de un narator abstract,
cu o prezenţă extrem de discretă în discurs, o voce auctorială, care descrie sau narează la persoana a III-a. Această
voce distribuie rolurile povestitorilor
care îşi rosteau povestea vieţii şi se retrăgeau apoi în spaţiul nedesluşit din
care se iviseră: Ioniţă comisul, narator-personaj,
povesteşte o hazlie întâmplare cu „iapa lui Vodă”; călugărul Gherman, narator-martor, necreditabil, spune o
poveste cu un vestit tâlhar Haralambie; moş Leonte, narator-martor, necreditabil, învăluind în mister multe detalii ale
naraţiunii, vorbeşte despre un balaur groaznic; căpitanul Isac, narator-personaj, evocă o poveste
nefericită de dragoste din tinereţe e.t.c., situaţi în două planuri temporale,
în timpul fabulei şi în timpul discursului. Spaţiul este fixat la
răscruce de drumuri şi destine (hanul), este un topos al povestirii, este martor
şi simbol al continuităţii, este cronotop.Spaţiul narativ este, de
asemenea, investit cu valenţe simbolice, este „un loc de petrecere şi de popas”.
Lectură plăcută!
Comentarii