LEGENDA FLORII- SOARELUI



            Cică Ştefan cel Mare avea o fată tare frumoasă, dar mută din născare. Din această pricină domnitorul era amărât peste măsură. Vracii şi doctorii de atunci    n- au lecuit domniţa de muţenie. La urmă, vine o bătrână gârbovită la voievod şi spune:
-          Măria Ta, fata domiei tale poate să prindă grai.
-          Cum?
-          Cheamă- l pe Soare la cetate şi cinsteşte- l cum se cuvine. După ospăţ, 
trimite domniţa să- i cerşească o sărutare şi, apoi, o să scape de muţenie, norocoasa copilă.
            Ştefan s- a înveselit şi făcu pregătiri, precum a zis bătrâna prezicătoare. Numai că, pe capul domnitorului, era un blestem. Piază- Rea, aflând gândurile stăpânitorului, alergă la Lună- Răsare, adică la Doamna- Nopţilor, şi- i şopteşte că Soarele este necredincios.
            - Lună- Răsare, zice viclean Piază- Rea, până acum l- ai avut de bărbat pe Soare, făt- frumosul domniei tale cu petale de lumină, însă l- ai prăpădit, stăpână a nopţii. Te lasă de tot. Soare se însoară cu fata mută a lui Ştefan, stăpânul ţării. Uite, chiar deseară se- ncinge nunta.
            Auzind una ca asta, Luna este gata să turbeze de gelozie.
            - Pe mine să mă părăsească Soare? Scrâşneşte şi fulgeră Doamna- Nopţilor. Nu se poate. Am să nimicesc fata voievodului Ştefan.
            Începe nunta la castelul de piatră. Soare, făt- frumosul cu plete de lumină, ospătează cu vodă şi curtenii.
-          Vine mireasa! se aude un crainic.
Şi iat- o pe domniţa cea frumoasă şi mută intrând în sală, printre sunete de
buciume, încărcată în aur, împodobită ca o primăvară caldă. Mireasa îngenunchează la picioarele lui Soare. Îi cere o gură de mântuire.
            Văzând sărutul mirilor, Luna înnebuneşte de- a binelea şi se aruncă din înalt, prin geamul castelului. Cade ca o ploaie de blestem peste făptura Domniţei şi, pe dată, îi topeşte chipul, prefăcându- l în floare galbenă.
            Nuntaşii rămân îngroziţi de fapta nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod e nălucit de întâmplare. Mesenii bocesc. Întărâtat, Soarele o prinde pe Lună de pletele razelor şi- o aruncă prin fereastră, departe, în caierul norilor.
            În locul Domniţei, e, acum, o floare înaltă, cât statul omului. Soarele o ia în braţe şi o aduce în grădină, sădind- o în pământ.
-          Ea e dragostea mea şi se va numi floarea- soarelui!

Tocmai de atunci, floarea- soarelui a rămas cu faţa galbenă şi înfiorată de durere. Îndrăgostită pe vecie de Soare, ea îşi întoarce mereu faţa către craiul zilei, cerşind sărutarea mângâietoare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cele şapte vârste ale femeii de Rosemary Leonard

Nicolae Dabija „Tema pentru acasă – un roman al iubirii ideale şi al durerii naţionale...”